| |
Mozart – transparenţă spre Dumnezeu
Parintele Alphonse
Goettmann
Muzica este o energie vibrantă prezentă peste tot şi
care umple totul. De esenţă divină fiind, ea nu cere decât
un ascultător pentru a intra în armonie cu el şi a-l umple la
rândul ei de Prezenţa sa. Dacă ascultătorul este suficient
de transparent, muzica se propagă prin el. Aceasta se traduce printr-un
simplu surâs, o privire luminoasă, un gest locuit, o prezenţă
puternic aureolată sau chiar printr-o simfonie de Mozart dacă
posedăm ca şi el mijloacele de a o exprima. Dar fiecare fiinţă
poate interpreta melodia după gradul ei de percepţie. Dacă
omul este după chipul lui Dumnezeu (Gen 1,26), atunci a trăi
înseamnă a-l interpreta pe Dumnezeu. Fiecare dintre noi este o manifestare
divină. De aceea muzica nu se compune, ci este lăsată să
transpară. Isus era transparenţă totală, interpretul
desăvârşit, toată fiinţa lui, transfigurată fiind,
transmitea Lumina, fiecare din gesturile lui îl exprima pe Dumnezeu. Pe
urma lui, viaţa tuturor sfinţilor cântă slava lui Dumnezeu.
Şi dacă transparenţa constă în a fi un bun conductor
al acestei bucurii acolo, atunci Mozart poate fi socotit printre cei mai
mari pe care i-a cunoscut istoria. Vorbind despre el, gânditori iluştri
şi artişti, de la Kierkegaard la Honneger, trecând prin Goethe
şi Voltaire, se aprind de entuziasm şi proclamă miracolul!
Dacă muzica este, atunci măreţia muzicianului se măsoară
după fidelitatea lui faţă de ceea ce este, fără
a se interpune. De cum se interpune, el manipulează muzica, o face
să treacă prin canalele temperamentului lui şi o orientează
după multiplele date ale propriei lui personalităţi. Atunci
se poate spune: este muzica lui cutare sau a lui cutare. Îl recunoaştem
repede pe Mozart, bineînţeles, dar ceea ce într-adevăr îl caracterizează
este că el nu se impune şi nu se interpune. Avem convingerea,
ascultându-l. că el se bucură de un acces direct la Dumnezeu,
cum scria marele teolog Karl Barth, şi că ne transmite mesajul,
în mod paradoxal, fără a se interpune ca intermediar. Iată
transparenţa. El ne dăruieşte muzica ca pe o comoară
extraordinară nefiltrată.
Cum este posibil aceasta? Cred că începem să pătrundem
puţin misterul mozartian lăsându-ne antrenaţi de el în
copilăria lui spirituală. Mozart este un copil. Copilaşul
nu are un ego structurat, el este cu totul el însuşi , nefiind divizat
interior, aşa încât el este ceea ce face: când se joacă el este
jocul, când râde este râsul, când plânge este plânsul… Astfel, Mozart
este muzica! Copilul nu are nimic, el lasă să strălucească
fiinţa lui, precum crinii de pe câmp sau păsările cerului…
Când Isus spune: Dacă nu veţi redeveni ca nişte copii
cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor
(Mt 18,3), îl vedem pe Mozart nu doar intrând ci intrând din plin, iar
„a fi” se confundă la el cu o izbucnire de bucurie indicibilă,
o plenitudine care nu lasă decât să se ghicească ceea ce
ea ascunde… Astfel Mozart zburdă în această Împărăţie
interioară, se joacă şi primeşte viaţa ca pe
un joc cu Dumnezeu, el este fericit, dumnezeieşte de fericit!
Numai că iată: este imposibil să fii fericit singur fiind!
A-l asculta pe Mozart este ca şi cum te-ai expune la soare: el îşi
împarte căldura şi îl iluminează pe cel care vine în contact
cu el… Dar pentru ca razele să pătrundă şi să
transforme, trebuie să ne dezbrăcăm. Tot aşa este
şi cu Mozart, a ne expune lui, înseamnă a ne lăsa goliţi
de „micul eu” şi a descoperi copilul care doarme încă în adâncul
nostru. Muzica lui Mozart este o naştere la această copilărie
care nu este altceva decât sursa originară a fiinţei noastre,
acolo unde suntem la modul real copiii lui Dumnezeu în Împărăţie,
adică receptivitate totală, punct de ţâşnire a vieţii
divine în noi. Aceasta este atât de concretă încât oricine se lasă
făcut de această muzică şi i se abandonează,
fără a priori sau ideologie, este antrenat în această inocenţă
a inimii lui Mozart; participă intim şi prin experienţa
imediată a sărăciei lui interioare, a desprinderii sale
totale şi a stării lui de non dependenţă pasională.
Ne aflăm în simplitatea absolută şi în detaşare, pacea
în plenitudine.
Această experienţă nu este evident posibilă făcând
din muzică o „pânză de fond”… în timp ce ne ocupăm de altceva!
Amatorismul nu este o Cale şi nu transformă pe nimeni… Pentru
a accede la Înţelepciune, Mozart ne invită la o ascultare totală,
la o receptivitate totală, în care toată fiinţa noastră
devine o ureche uriaşă. În această deschidere imensă,
totul, puţin câte puţin, se deschide la modul real în noi, fiziologic:
descoperim o capacitate auriculară altfel, mai profundă desigur,
dar şi porii pielii noastre se deschid şi se dilată, percepţia
coboară în carne şi în sânge, a căror „imagine” se modifică
instantaneu, inima se armonizează cu sunetele şi, în mod misterios,
adoptă ritmul lor. Ceea ce se petrece atunci nu încape în cuvinte.
Intrăm în comuniune cu corpul nostru subtil sau spiritual şi
accedem la atingerea Fiinţei, poate în fuziune cu Ea, dar fără
confundare, pentru că este vorba în acelaşi timp de o trezire
tot mai profundă la sine.
Important este să atingem acest punct de intensitate a ascultării
ascultând foarte des aceeaşi bucată de muzică. Aceasta
acţionează ca o „mantra”, adică dezvoltă o capacitate
de pătrundere în noi şi, deci, de străpungere spre Fiinţă.
Dacă repetiţia este atât de importantă, este pentru că
ea creează în noi o stare de memorie care, la rândul ei, produce
o concentrare puternică, în sensul unificării întregii noastre
fiinţe în jurul unei aceleiaşi realităţi. Şi
tocmai prin corp ne deschidem acestor secrete. Acesta vede şi înţelege,
ne dă o cunoştinţă. În această deschidere, contagiunea
vibrantă a muzicii nu mai întâlneşte rezistenţă. Mantra
acţionează ca o foreză, pătrunde în materie până
în conştiinţa celulară unde ne face să luăm cunoştinţă
de cântecul lumii, vibraţia universală de bucurie, ascunsă
în străfundul fiinţei noastre. Ceea ce a fost numit adesea ca
„fericirea mozartiană” îşi va găsi aici un început de răspuns?
În realitate, ceea ce contează nu este explicaţia ci experienţa,
experienţa profund transformatoare, mutaţia reală la care
suntem invitaţi. Pentru aceasta, Mozart ne ia de mână, mâna
copilului nostru interior, pentru a ne conduce acolo unde el este dintotdeauna.
Toată muzica lui exprimă aceasta. În timp ce Platon descifrează
Legile existenţei umane şi desfăşoară un arsenal
de argumente pentru a arăta că „viaţa trebuie trăită
ca un joc”, Mozart ne introduce acolo dintr-odată, făcându-ne
să trăim aici şi acum viaţa noastră ca un joc!
Muzica lui extraordinar de veselă operează treptat o fantastică
destindere în noi, în care toate măştile egoului cad una câte
una, fortificaţiile lui interioare se prăbuşesc, strategiile
lui de apărare şi falsele lui sisteme de siguranţă
dispar… pe scurt: tot ceea ce ne împiedică să săltăm
şi să dansăm, să fim uşori ca o pană, să
râdem sau să cântăm! Nimic nu mai este serios! A lua viaţa
în tragic, din contră, înseamnă a ne bate joc de ea, înseamnă
a-i rezista şi a-i opune orgoliul nostru mincinos. Creaţia este
un act ludic al Creatorului, de aceea jocul este la începutul tuturor
lucrurilor, principiul lor chiar. Tot ceea ce iese din mâinile Creatorului
dansează, joacă şi cântă ca şi corul constelaţiilor,
mişcarea planetelor şi a stelelor, sau râul care tresaltă
de veselia izvorului… Omul este în continuitate organică cu întreaga
natură!
Dacă Mozart ne „dă mâna lui”, de fapt el ne oferă inima
şi întreaga lui fiinţă. Muzica, nefiind o ideologie sau
un mesaj, cuprinde omul în totalitatea lui şi îl deschide inocenţei.
Recunoaştem în aceasta pe sfânt, a cărui uimire a devenit o
stare, ca şi la copil. Eliberat fiind de eu, măştile şi
ecranele culturale cad, orizonturi infinite se desfăşoară
apoi în faţa privirii sale de simplicitate. Muzica lui Mozart ne
spală efectiv ochii şi ne transfuzează capacitatea pe care
o are copilul de a vedea dincolo de real, faţa nevăzută
a lucrurilor şi a persoanelor, şi mai mult: capacitatea, prin
această privire, de a transforma ceea ce este privit. De aceea nimic
nu rezistă privirii copilului; intensitatea ei uimitoare şi
lumina ei profundă, misterioasa ei putere de a pătrunde sunt
dificil de susţinut pentru adultul adormit şi visător!
Pentru Mozart, ca pentru orice copil, nimic nu este separat, toate trăiesc
într-o imensă armonie muzicală, toate sunt în rezonanţă,
ca şi cum o aceeaşi conştiinţă s-ar comunica
prin intermediul mai multor reflectări. Înţelegem de ce apropiindu-ne
de un sfânt, căpătăm întotdeauna un şoc, înţelegem
şi de ce un copil ne atrage cu atâta putere: în apropierea lor descoperim
că există o altă manieră de a exista. Uimirea lor
constantă este desprindere de sine şi transfigurare prin lumina
care îi locuieşte, adeziune totală la ceea ce este. Pentru copil
nu există nici trecut, nici viitor, doar imediatul clipei trăieşte,
rezervor inepuizabil de speranţă şi bucurie. Fiecare notă
a lui Mozart ne cufundă în acest „aici şi acum” pentru a intra
prin experienţă în ceea ce tocmai am spus, în această privire
extralucidă a lui Mozart unde ai impresia că el ştie tot,
că a privit pe deasupra zidului; nu este uimitor atunci să auzi
această veselie copilărească şi atât de molipsitoare
în „Regina Coeli” (opus 108) sau extraordinara fericire care se degajă
din „finalul” simfoniei Jupiter!
Tocmai această abandonare încrezătoare, în bucuria indestructibilă
şi frumuseţea orbitoare, face ca omul să poată rămâne
în picioare şi să nu dispere atunci când Mozart ne face să
coborâm în profunzimile patimilor noastre omeneşti, sau când ne face
să simţim abisurile posibile ale suferinţei şi ale
solitudinii. Acolo, iarăşi, ne face să intrăm în comuniune
cu propriul lui destin şi ne dă mâna lui. Copleşit de griji,
pradă creditorilor, expus la monstruoase ingratitudini, doborât de
boală, confruntat violent cu moartea celor mai apropiaţi, propria
mamă cu ocazia unei călătorii la Paris, apoi tatăl
lui care moare departe, în final propriul fiu Hans la vârsta de un an…
ai impresia că este o conspiraţie a tuturor nenorocirilor împotriva
lui!
Atunci Mozart plânge… El nu plânge din cauza lui sau din cauza suferinţei,
ci din cauza celeilalte capacităţi din om: ruperea de Dumnezeu,
sursa oricărei fericiri. Tristeţea lui Dumnezeu renegat de propria-i
creatură, iată abisul care-i dă ameţeală lui
Mozart. El descoperă profunzimea răului, care este numit păcat
şi care este adevăratul nume al morţii. Astfel, autenticitatea
privirii lui de copil şi seriozitatea veseliei lui permanente se
verifică neîncetat prin fascinaţia morţii care îl va însoţi
pe Mozart până la capăt. Toată muzica lui este locuită
de această uriaşă întrebare a oricărui om: putem fi
fericiţi în timp ce suntem pe moarte? Cum anume merg viaţa şi
moartea împreună? Cheia fericirii nu este aici coincidenţa contrariilor?
Niciodată Mozart n-a slăbit căutarea acestei experienţe
fondatoare, chiar pe patul de moarte el va cere prietenilor care-l înconjoară
să cânte împreună cu el începutul din „Lacrymosa” din „Recviemul”său.
Ne gândim la sfântul Francisc de Assisi care, şi el, văzându-şi
ucenicii plângând în hohote în clipa morţii lui, a cântat împreună
cu ei „Cântarea Creaturilor”, creaţia lui. Este vorba de această
pedagogie iniţiatică care este propusă oricărui venit
la toate înmormântările: să-ţi cânţi bucuria chiar
şi atunci când plângi! Da, cum să transform, în această
clipă chiar în care trăiesc, moartea în bucurie? Este fără
îndoială singura întrebare adevărată!
Mozart nu va reflecta asupra ei, dar o va explora prin experienţă,
ca întotdeauna. Acolo, în ascultare totală, el primeşte totul!
Datorită muzicii aşadar, cu un picior fiind în cer, poate el
coborî în infernul morţii pentru a o privi în faţă. Muzica
îi permite nu numai să trăiască inacceptabilul, să
vadă ceea ce este mai hidos, să traverseze spaima şi groaza,
demoniacul, fie chiar şi în lacrimi, dar, suspendat în acest vid,
acest „nimic”, muzica lui devine alchimie, ea transformă tenebrele
în Lumină şi moartea însăşi în viaţă. Mozart
ne face să atingem propria lui dezolare şi ne comunică
experienţa, interioară fiecăruia, a vidului oribil în faţa
morţii, în special în Quartete (opus 589 şi opus 590). Extraordinarul
„Adagio” din opus 458 cufundă în angoasă şi învaţă,
prin aceasta, să privim moartea drept în ochi. Totuşi, pentru
Mozart, nu este vorba să înfrunte moartea sau s-o zdrobească,
ci să şi-o apropie integrând-o în viaţă.
Lupta începe deci în străfundul fiecăruia dintre noi, dezrădăcinând
patimile noastre nimicitoare care împiedică această lucrare
şi omoară viaţa aceasta chiar. Cuvântul „lucrare”(travail
– în franceză) este luat în sensul unei femei „în travaliu”: este
vorba de aducerea pe lume a fiinţei reale care suntem şi de
darea la moarte a „omului vechi”. Din acest punct de vedere, întreaga
viaţă se arată a fi o clipă iniţiatică în
care un lung proces de transfigurare se desfăşoară din
etapă în etapă. În lucrarea sa „Muzică funebră Masonnique”
(opus 477) Mozart traduce clar această Cale şi dă toată
amploarea gândirii sale. El dă curs liber plenitudinii credinţei
lui: Cristos, prin moartea Lui pe Cruce, face să pătrundă
în moarte Prezenţa Divină, Lumina şi Bucuria Învierii.
Începând de atunci toate datele sunt inversate: moartea este eliberatoare.
Mozart merge mai departe încă: Cristos Însuşi trăieşte
moartea-învierea noastră în fiecare din noi. Atunci, cum spune tot
teologul Karl Barth bucuria depăşeşte durerea fără
a o nimici, „da”-ul răsună mai puternic decât „nu”-ul, care
totuşi n-a încetat să exise.
Toate rămân la locul lor dar sunt profund metamorfozate prin abandonare
în voia lui Dumnezeu. În ea, totul se unifică, prin ea toate devin
cântec de iubire. Mozart, trecând prin porţile infernului şi
ale morţii, care a devenit „cea mai mare prietenă a lui” nu
face alegere în existenţă: el îl laudă pe Dumnezeu pentru
tot şi în toate circumstanţele, fără diferenţă.
Această intenţie străluceşte peste tot în opera lui
Mozart. În „Nunta lui Figaro”, eşti literalmente cuprins de o imensă
fericire pământească. Acolo aflăm că viaţa are
gust, trebuie să muşcăm din ea din plin, orice s-ar întâmpla.
Această descoperire de o fericire durabilă chiar în sânul vicisitudinilor
existenţei cotidiene nu este posibilă decât exact celui care
face din propria viaţă o ofrandă de sine. A se oferi voinţei
lui Dumnezeu, a deveni una cu ea, înseamnă a consimţi morţii
clipă de clipă. Pentru Mozart, nu există altă fericire
pentru om decât de a fi unit cu Dumnezeu, dar este şi fericirea lui
Dumnezeu aceea de a fi unit cu omul. Şi iată: în această
reciprocitate de iubire nebună se află chiar secretul pe care-l
căutăm, sursa fericirii neafectată de circumstanţele
exterioare, fie aceasta chiar şi moartea! Mozart face această
experienţă stupefiantă în timp ce crea această capodoperă
de o frumuseţe bulversantă: „Marea Mesă în do minor” (opus
427). Ceea ce ştia deja de mult timp prin credinţa sa, i se
revelează aici ca o Întâlnire: Isus Cristos, plenitudine realizată
a unirii omului cu Dumnezeu. Prin muzică, contagiunea este fără
limite: Mozart ne antrenează în propria sa uimire în faţa feţei
strălucitoare a lui Cristos care se manifestă în „Gloria”. Melodia
vă sfâşie inima şi vă cufundă într-o laudă
extatică, în timp ce sfântul Nume „Jesu Christe” este repetat ca
în Rugăciunea Inimii… Pentru a ghici până la ce punct era inima
lui Mozart un centru incandescent al acestei Prezenţe Divine este
suficient să ascultăm celebrul „Et incarnus est", cântec
de iubire şi de adoraţie uimită în faţa evenimentului
care a schimbat faţa lumii! Înţelegem astfel uimirea lui Mozart
în faţa iubirii mântuitoare a lui Cristos care, prin Întruparea sa,
poartă greutatea (păcatul) lumii şi coboară în profunzimile
răului. „Qui tollis peccata mundi! şi „Agnus Dei” ne poartă
într-un fior de recunoştinţă şi de gratitudine, dincolo
de toate lecţiile de catehism!
Astfel iluminaţi în interiorul tenebrelor noastre chiar, de Cristos
mort şi înviat, sesizăm amploarea răului de care suntem
posedaţi şi formidabila îndurare cu care ne tratează Dumnezeu
prin iertare. De aceea Faţa milostivă a lui Cristos este fără
îndoială tema majoră care iradiază toată opera mozartiană.
Dacă Mozart e fericit, este pentru că în această Faţă
care îl priveşte, în această faţă către faţă,
el găseşte sursa oricărei fericiri. Dumnezeu îl priveşte
pe om şi aceasta este un act creator continuu: El priveşte cu
iubire omul, a cărui faţă de mizerie se transformă
în asemănare cu Dumnezeu. Tocmai această compasiune şi
această iertare îl bulversează pe Mozart. Încă tânăr
fiind, scria: Îl am întotdeauna pe Dumnezeu în faţa ochilor… Îi
cunosc de aceea iubirea, compasiunea şi îndurarea faţă
de creaturile lui…Mozart ştie despre ce vorbeşte, căci
el însuşi era de o fragilitate extremă şi avea cunoştinţă
de darurile lui Dumnezeu. Prin însăşi fiinţa lui el cunoaşte
toate faţetele compasiunii şi tandreţei infinite ale lui
Dumnezeu. El nu poate deci face altfel decât să fie interpretul acestei
iubiri. Mozart nu face decât să asculte şi să guste aceasta.
Pentru el, nu există nimic dincolo de iubire. Copilaş fiind,
nu se aşeza la claviatură decât după ce primea un răspuns
la eterna lui întrebare: „Mă iubiţi, mă iubiţi cu
adevărat?” Niciodată nu va renunţa la această întrebare,
aşa cum toată muzica lui o arată, până la ultima lui
operă, „Flautul fermecat”, cântec de iubire extraordinar dacă
are parte de ea! Dar „Ave Verum” ne-a aşezat deja în genunchi
în faţa acestui loc nobil, la fel ca şi „Concertul pentru clarinet”.
Mozart este atât de îmbătat de iubire încât o va lăsa ca testament
în ultimul lui cântec masonic: „Proclamă cu toată puterea bucuria
noastră!” (opus 623)
Cum iubirea riscă să fie un cuvânt gol sau un sentiment pios,
Mozart o întruchipează în iertare şi în compasiune care sunt
adevăratele ei pietre de încercare, „pâinea zilnică” a iubirii,
căci aceasta se „mănâncă”, se asimilează până
când devenim iubire în carne şi sânge. Numai prin muzică se
poate face această intrare, ea este o cunoaştere prin vibraţie
unde punerea în rezonanţă îl pune pe receptor pe aceeaşi
lungime de unde. Este o cale de transfigurare. Putem lăsa să
trăiască această „lucrare” în noi ascultând cu intensitate
„Răpirea din serai”, care face să izbucnească dintr-o dată
şi într-un mod nesperat iertarea. Mozart arată surpriza miraculoasă
în mijlocul unei situaţii omeneşte de nerezolvat. Iar când în
final iertarea este acordată între protagoniştii operei, trebuie
să auzi cum Mozart face să se audă muzica iertării,
cum o magnifică într-o imensă gratitudine!
Dar Mozart nu uită de misterul răului şi de realitatea
atroce a omului care are capacitatea de a refuza iertarea, de a se condamna
pe sine însuşi deci. Este exact ceea ce pune în scenă „Don Giovanni”,
unde muzica se confruntă cu insondabilul, de pe culmile iubirii până
în abisurile păcatului şi ale rupturii. Răul, sau mai degrabă
Cel Rău, se poate înveşmânta în masca iubirii însăşi
şi, în perversitatea lui, să o manipuleze ori să o întoarcă
în derizoriu. Această luptă între Dumnezeu şi Satan este
în arierplanul Istoriei personale şi universale. Mozart ne străpunge
atunci cu prodigioase acorduri şi intervale muzicale extraordinare
care ne fac să presimţim ceva din acest duel. Libertatea noastră
rămâne nevătămată, ea este în mod constant solicitată:
muzica o imploră, îi întinde mâna şi încearcă să o
tragă din abisul infernal care o atrage…
Niciodată omul nu este mai măreţ ca atunci când se converteşte,
când se întoarce spre Iubirea Divină şi descoperă libertatea
extraordinară de a nu răspunde urii prin ură, de a face
bine celui care-i face rău şi de a cere iertare celor pe care
i-a rănit… Câteva pasaje din „Nunta lui Figaro” coboară adesea
în străfundurile inimii noastre pentru a scoate cel mai bunul de
acolo. Experienţa concretă a Vieţii Divine în adâncul fiinţei
noastre ne eliberează de orice condiţionare. De aceea Bucuria
poate să coexiste în mijlocul suferinţei. Universul iubirii
este gratuitate pură, în timp ce refuzul de a iubi şi de a ierta
vampirizează persoana şi o ucide din interior. A spune „nu”
iertării înseamnă a spune „nu” vieţii care, prin esenţă,
este dar fără limite, darul perfect. Persoana umană nu
se realizează deplin decât prin dăruire totală. Aici viaţa
şi moartea se întâlnesc din nou în actul creator la nivelul lui cel
mai înalt: iertarea.
Dar această „senzaţie a eternităţii” nu îi este posibilă
omului decât prin Cristos care ne-a inoculat literalmente această
iubire murind pe cruce pentru noi şi vărsându-şi tot sângele.
Comuniind cu El devenim carnea cărnii sale, sângele sângelui său,
suflul suflului său. Este marele şi ultimul mister revelat
de către Mozart în această operă unică în istoria
muzicii: „Ave verum”. Aici el ne face să pătrundem în intimitatea
propriei sale convingeri şi a ceea ce înseamnă viaţa pentru
el, şi deci secretul muzicii sale. Este absolutul Iubirii care ne
spune câte puţin de unde vine atâta frumuseţe şi lumină.
Pentru Mozart nu există altă fericire decât aceea de a-l trăi
pe Cristos. Tot ceea ce ne apropie de El ne face fericiţi, tot ceea
ce ne îndepărtează de El ne face nefericiţi, bolnavi şi
muribunzi. Răul radical este acela de a fi posedaţi de noi înşine:
absenţei lui Dumnezeu i se substituie prezenţa unui eu obsedat
de sine însuşi, o „autolatrie”.
De aceea, în ultima operă a lui, cea mai desăvârşită
şi pe care o preferă dintre toate, „Flautul fermecat”, Mozart
ne cufundă la propriu în iubire, adică în dimensiunea divină,
liberă de toate condiţionările, unde nu mai depindem de
nimic şi de nimeni, unde nu mai aşteptăm nimic de la nimeni,
nici cerere de iertare, nici reparare… Pentru că Cristos m-a apucat
cu totul pentru a mă raporta numai la Dumnezeu, pentru a nu mă
primi decât de la El într-o graţie din belşug, eu sunt o fiinţă
liberă, cufundată în gratitudine şi inundată de bucurie.
Fiecare notă din „Flautul fermecat” este o jubilare de iubire, acordurile
adoptă bătăile inimii noastre pentru a le acorda la diapazonul
Extraordinarului…
(articol preluat si tradus din revista:
Le Chemin nr. 73/2006
editată de Bethanie, France)
Salt la inceputul paginii
|
|
